Copilul interior este calea catre tine!
Ne naștem copii, și asta învățăm să fim prima dată în această viață, copii. Copilul este cel care are prima dată contact cu lumea reală, cu lumea materială. El se lasă impactat de mediul său, se adaptează, face schimb de informație, de materie, negociază și rezonează sau nu cu mediul din care face parte. Odată cu trecerea timpului, copilul devine adult. Dar cum are loc această transformare? Ce înseamna să fii adult? Ce se întâmplă cu copilul?
Daca mediul a fost ostil, sau pur și simplu nefavorabil, dacă energia copilului nu s-a sincronizat cu mediul său, copilul își formeaza o carapace, o cochilie care ascunde ceea ce el este cu adevarat dar mediul său nu a acceptat. Astfel, el își apără propriul sine dar poate să și supraviețuiască mediului exterior pentru că, cochilia ia forma dorită de mediu. Unii psihologi numesc această cochilie: sistem de mecanisme de aparare. Mecanismele de apărare se formează la nivel subconștient, ele nu fac parte din conștient. Însă, în 95% din timpul nostru, noi suntem ghidați de inconștient, nu de conștient.
Conștientul ocupă doar 5 % din viața noastră. Cu cât mediul este mai ostil, presiunea interioara va fi mai mare și pentru a o putea ține sub control, sistemul mecanismelor de apărare va devenii și mai puternic. Copilul crește astfel și devine adultul format din copilul conformat. Dar adultul de azi, este rezultatul copilului conformat mediului de atunci; nivelului cultural și social, de la acel moment. Apare deci, un dublu conflict: Ce vroiam eu sa fiu atunci si nu am putut fi pentru că m-am conformat și Ce am devenit acum conform regulilor de atunci, reguli care nu mai sunt valabile acum sau cel puțin nu in totalitate. Se ajunge la concluzia că, mecanismele de apărare formate în copilărie și care au ajutat copilul la acel moment, devin inutile și chiar nocive adultului. Ne aflăm așadar, în fața adultului care nu se recunoaște deloc pe sine pentru că și-a construit o personalitate conformă, nu autentică. Este vorba despre aceea peronalitate căreia mediul de atunci i-a favorizat dezvoltarea.
Gabor Mate ne vorbeste despre Disocierea de propriul sine pentru ca, sa fiu eu este prea dureros.
Dar totul evoluează foarte repede si regulile de atunci nu mai sunt valabile. Trăim în viteză, timpul “zboară mai repede”. O personalitate autentică este una care se adaptează si se readaptează continuu. O transformare sănătoasă a copilului în adult, presupune suportul părințiilor întru adaptabilitate și flexibilitate. Acum apare disfuncționalitatea, desincronizarea, pentru că, pentru a putea susține această adaptabilitate, părinții înșiși trebuie să rezoneze cu adaptabilitatea și flexibilitatea. Dacă eu, ca părinte nu știu să mă adaptez, să fiu flexibil și deschis pentru schimbare, nu am cum să susțin asta pentru copil. Părinții vor binele copilului dar necunoscutul este asociat cu nesiguranța iar nesiguranța nu ne place. Astfel, devine mai “sigur” să păstrăm cunoscutul și să ne educăm copiii după aceleași reguli după care noi am fost crescuți chiar dacă nu conștientizăm asta.
În cartea sa, Copilul invizibil, Gaspar Gyorgy susține că “ … copiii crescuți exclusiv cu recompense și pedepse, ajung să devină adulții cei mai dificili din punct de vedere relațional – cu un nivel crescut de perfecționism, neajutorare, probleme de anxietate și tulburări comportamentale – situându-se ca problematică, imediat după copiii crescuți într-un mediu neglijent, abuziv sau agresiv fizic și emoțional…” Este evident că, în ambele cazuri , de abuz și agresivitate sau impunerea unor reguli stricte, copilului nu i se permite să fie și să se manifeste. Copiii crescuți astfel, după regulile momentului, vor devenii adulții care, folosind aceste reguli după douăzeci, treizeci de ani, vor constata că ele nu se mai potrivesc timpului și astfel, se vor dezadapta complet. Copiii crescuți într-un mediu ostil, agresiv, abuziv, vor dezvolta mecanisme de aparare pe care le vor manifesta ca adult, chiar și în lipsa acestui mediu sau, mai mult își vor creea un mediu de acest fel, pentru că ei nu știu cum să se poarte într-un altfel de mediu.
Joe Dispenza, specialist în neuroștiințe, ne explică cum funcționam din punct de vedre neuronal. Personalitatea noastră este alcătuită din gândurile noastre, emoțiile noastre și acțiuniile noastre. Aceleasși gânduri generează aceleași emoții și aceleași acțiuni care generează din nou aceleași gânduri. Este un process ciclic, repetitiv. Ne complacem astfel pentru că, apare siguranța de cunoscut. Această siguranță de cunoscut ne împiedicâ sâ ne dezvoltăm pentru că vom folosii mereu aceleași conexiuni neuronale, vom “gândii înăuntrul cutiei”. Creierul nostru are capacitatea de neuroplasticitate adică de a forma noi conexiuni. Putem forma noi conexiuni, acționând altfel, fiind atenți la modul în care acționăm și schimbând conștient. Acolo unde este atenția noastră, este realitatea noastă.
Gaspar Gyorgy ne vorbește despre “parentingul la momentul prezent” sau “atunci când părintele este cu adevârat prezent”. “…Când comunicarea este conștientă, fără distorsiuni cauzate de propriile răni emoționale. Copilul se percepe văzut, auzit, simțit …” Cu alte cuvinte, dacă eu ca părinte, adult, nu mi-am acceptat propria copilărie, nu mi-am închis acea etapă, nu mi-am integrat instanța de copil, nu voi putea fi prezent în “aici și acum” pentru că, voi face mereu referire la copilăria mea, mă voi raporta față de copilul meu din instanța de copil. Copilul are nevoie de mine ca adult, ca părinte pentru a își dezvolta propriile instanțe.
Daniel Sigel, expert în psihologia parentală, consideră că: “… abilitatea părintelui de a comunica în mod conștient ține într-o oarecare măsură de modul în care acesta și- a înțeles și integrat evenimentele din propria copilărie…” Înțelegem că, dacă părintele și-a înțeles, acceptat sau pur și simplu integrat povestea vieții lui, și-a asumat instanța copilului, poate conține instanța de părinte.
Copilul crescut de un părinte a cărui viață este plină de incertitudini, neputință, nemulțumire, standard de neatins, va moștenii aceste comportamente pentru că, din punct de vedere psihologic, copilul învață prin imitarea părintelui iar din punct de vedere neuronal, copilul își formează conexiuni neuronale cu reacții chimice specifice acestor stări de nefericire. Putem concluziona că, a trăi nefericit și neîmplinit, se învață și se memorează în chimia corpului nostru. Părinții noștri devin astfel modele de simțire.
Inconștientul este prezent în 95 % din timpul nostru. Doar 5% folosim conștientul. Până la vârsta de 35 de ani se formeaza personalitatea noastră, adică programele inconștiente care vor rula și ne vor conduce. Copilul interior face parte din aceste programe. Când devenim parinți, acesta se reactivează pentru că noi avem nevoie de repere parentale. Astfel, modelele de la nivel inconștient vor definii tipul de parenting pe care noi îl vom practica. Chiar dacă, la nivel conștient nu vreau să fiu ca mama sau tata, la nivel inconștient programele rulează și îmi influențează comportamentul. De aceea Gaspar Gyorgy, ne propune parentingul conștient, parintele prezent. Părintele prezent este părintele care relaționează emoțional cu copilul său, din instanța prezentă, instanța de adult pentru că și-a identificat emoțiile din copilărie, le-a acceptat, le-a analizat și a dezvoltat toleranță față de ele.
Dacă părintele este conștient de sine, de propriile limite și le accept, copilul va învăța să se cunoască și va exersa stima de sine. Cultivarea erlției ci sin este primordial și numai după ce această relațtie s-a stabilit, putem să ne activăm instantța de părinte și să ne creștem copiii sănătoși și fericiți.
Am putea spune că, atunci când devenim părinți ni se dă practic a doua șansă de a conștientiza și rezolva problemele din copilăria noastre, de a ne maturiza și vindeca copilul. Pentru a deveni conștienți de propriile probleme, trebuie să ne identificăm nevoile. Doar identificându-ne nevoile putem înțelege nevoile copiilor noștri. Avem două variante: ne vindecăm pe noi și să ne creștem copiii sănătos sau trăim și noi și ei nefericiți și neîmpliniți, introiectând astfel tiparul copilului nefericit de la o generație la alta. Dacă vrem să avem copii fericiți, trebuie să fim și să ne manifestăm noi fericirea pentru ca ei să își însușească această stare, dacă vrem să avem copii încrezători, trebuie să ne analizăm și să ne cultivăm noi stima de sine. Privind la copilul interior intr-o manieră de acceptare, compasiune, iubire necondiționată, așa cum, poate părinții noștri nu au știut să o facă, vom da dovadă de prețuire și iubire și astfel vom cultiva stima de sine atât față de noi cât și față de copiii noștri. Dacă nu purcedem la această conștientizare, lăsând încă mintea noastră să creadă că nu merităm aceste “bunătăți” pentru că nu le-am primit în copilărie, stima noastră de sine cât și a copiilor noștri, va fi scăzută.
“Practica iubirii de sine înseamnă să învățăm să avem înceredre în noi înșine, să ne tratam cu respect și să fim buni și afectoși cu noi înșine” Brene Brown.
